DiversBucureşti

Scenograful Dragoş Buhagiar a lucrat în multe instituţii de spectacol din România şi din străinătate şi a colaborat, de-a lungul timpului, cu regizori prestigioşi. Are la activ o mulţime de distincţii, printre care nu mai puţin de 5 premii UNITER. Săptămâna trecută ne-a vorbit despre cele mai recente spectacole la care a semnat scenografia, despre etapa în care se află acum şi despre cum arată teatrul nostru acum.

Cum a fost vara asta pentru dvs?

Destul de fierbinte. Am avut o scurtă vacanţă, câteva zile furate, nu cât aş fi avut nevoie. Am avut de lucru, am făcut trei spectacole. Efectiv am făcut două spectacole la Sibiu şi am pregătit decorul pentru al treilea, care se montează la Iaşi.

Despre ce e vorba?

În a doua parte a lui iunie, am terminat spectacolul de la Timişoara, cu Radu Nica, „Shaking Shakespeare”,  după un text scris de Lia Bugnar după Shakespeare, să zicem, după o idee a regizorului despre cele şapte păcate capitale. A reuşit o poveste coerentă, pornind de la extratextul poveştii din „Hamlet”cu actorii. Hamlet cheamă actorii şi caută unul pentru a interperta rolul regelui din „Cursa de şoareci”. De aceea trupa de actori care a venit a trebuit să treacă prin tot felul de piese pe care ei le joacă în lume. Şi au trecut prin Othello, Henric, Richard. Iată mobilul de la care s-a creat un story, o poveste coerentă, nu din lipituri. E un spectacol foarte interesant, iar pentru mine a fost mai mult decât interesant pentru că mă reprezintă foarte tare ce am făcut la Timişoara, fiind, să zicem, crezul meu artistic de cum, adică ce cred eu despre teatru şi cum văd eu teatrul.

Puteţi să-mi explicaţi?

Ar fi aşa… Mă lupt cu mine să scap de spaţii construite şi implicit de pereţi şi de o imagine cu care să rămâi dintr-un spectacol întreg şi încerc să dezvolt obiecte teatrale în mişcare, care să se descompună în elemente, sigur, legate foarte strict de textul respectiv. Nu sunt forme fără fond. Sunt, cumva, un drum pe care l-am început. Şi mi-am dorit foarte tare ca fiecare minut al spectacolului să însemne o evoluţie a spaţiului. Poate că exagerez când spun „fiecare minut”, dar oricum, spaţiul să evolueze împreună cu textul şi actorii, în strânsă legătură cu actorii, adică actorii, nu maşniştii, se schimbă în scenă de costume şi aşa mai departe. Şi aici, la Timişoara, exact asta se întâmplă. E un obiect metaforic care brusc se desface, nu mai devine metaforic, devine îngrozitor de realist, după care iar se transformă… Nu ştiu dacă e bine să povestesc, e bine să fie o surpriză pentru cei care-l vor vedea. Cred foarte tare în povestea asta.

Deci sunteţi şi într-o etapă nouă în traseul dvs artistic.

Mă străduiesc, nu ştiu dacă şi reuşesc… O să aprecieze oamenii… Habar n-am cine o să aprecieze. Spectatorii poate or să observe ceva. Nu fac asta pentru oamenii de teatru. Am o doză de egoism şi-mi place să mă simt bine când lucrez, să mă simt bine cu trupa, cu actorii, să creăm o lume, inclusiv la costume. Am făcut un fel de workshop de costume la Timişoara. Am adus nişte elemente şi i-am pus şi pe ei să aleagă elementele pe care le simt. După care, unele au rămas şi am construit costume din lucruri vechi, din lucruri noi, băgate aşa, ca la maşina de spălat, şi scoase ca din pălăria…

Dadaiştilor…

Cam aşa ceva… Asta a fost Timişoara. Pe 19 iunie am avut premiera şi a doua zi eram la Sibiu, începeam repetiţiile cu Cristi Popescu la „Opinia publică”. Decorul a venit pe 25, îl dădusem în lucru de pe vremea cât eram în Franţa, cu o lună înainte, când am lucrat cu Silviu Purcărete acolo. Este un decor de cu totul altă factură, parcă scos dintr-un sertar cu memorii, vizuale, afective… În primul rând, e un decor constructivist, comunismul fiind foarte bine reprezentat în zona asta. Am luat un elemnt foarte specific al comunismului, ţeava de cinci centimetri diametru, vestita ţeavă din care se făceau tribunele lui Ceauşescu, vestitele nuci inventate de o firmă italiană, adică nişte îmbinări, cu care se construiau tribunele şi spectacolele omagiale pentru Ceauşescu, aduse, de fapt, din Italia. Nu ştiu dacă şi schelăria o adusese. La început, o aduseseră fiindcă era cu ţeavă galvanizată, care nu ruginea… Întâmplător eu cunosc chestiile astea pentru că oamenii cu care se făceau ele atunci au devenit o firmă în anii ‘90 şi am mai făcut evenimente cu ei. A fost ca un lego. Construieşti şi dărâmi repede. Pe lângă povestea cu schela lui Ceauşescu, care seamană foarte mult şi cu vestitele schele din pictura contemporană a vremii, pictura românească din anii ‘50, când a început construcţia masivă a comunismului, şi până la sfârşitul anilor ’80.

Discursul vizual de propagandă…

Da, ei efectiv pictau ce ce se întâmpla… Apoi, decorurile de televiziune din anii ‘70, cele făcute de Alexandru Bocăneţ, preluate din anii ’50. Am văzut o emisiune despre Beatles, un fel de live cu Beatles unde era folosită, Elvis Presley a făcut la fel. Deci, bref, un decor constructivist, foarte bine aşezat, aşa cam cum e aşezată Casa Scânteii, să zic. Închipuiţi-vă că dăm jos peretele frontal de la o clădire de birouri şi totul devine transparent şi vedem omuleţii plătiţi să nu facă nimic şi e aşa o viermuială… Face şi trimitere operetistică. Într-un fel, aşa a dus Cristi Popescu spectacolul.

N-am vrut să povestim cu mânie despre comunism, am vrut să fie o privire înapoi nostalgică. S-a încercat un fel de carte poştală a vremii, cu puţină ironie, cu puţină frică… Mă refer la scena şedinţei, care arată c[ totul poate lua întorsături. Şi totul e, în acelaşi timp, extrem de actual. Seamănă mult cu felul în care stau băieţii ăştia ai noştri care ne conduc, care fac tot felul de şedinţe, dau legi, după care îşi dau seama că sunt proaste, a doua zi schimbă oamenii şi a treia zi îi vezi că sunt puşi din nou în post…  Povestea este în cerc şi la o distanţă de numai 20 de ani, aşa că…

Provocarea foarte mare a fost în zona costumelor, pentru că să faci costume pentru anii ‘65-’70 e foarte greu, fiindcă tehnologia ţesăturilor s-a schimbat şi materialele au devenit din ce în ce mai fluide, culorile sunt altfel pentru că a evoluat şi industria chimică. Sunt culori pe bază de pigmenţi chimici foarte duri, sunt culori tari, altfel de imprimeuri, structura stofelor e cu totul alta. Uite că, totuşi, am mers undeva în drumul spre Mediaş, într-un depozit destul de mare unde se aduc din vestul Europei haine second-hand şi am luat de acolo, cu amabilitatea acelor doamne, căci nu e un loc de unde poţi să achiziţionezi, dar am reuşit să intru şi am găsit costume aduse din Germania, din Danemarca, acele stofe, acele culori, acele croieli pe care le vedeam în Germania democrată. Lumea cam asta aruncă acum. Am mai găsit la recuziteri pe acasă, de când erau tineri, şi pe la croitori, costume. Ele erau într-un anume fel croite şi o să vedeţi că se simte. Tema mea a fost clară: a nu se construi! Nu era de construit, era mai degrabă de căutat şi de descoperit… Greu, foarte greu să construieşti. Nici nu-mi dau seama dacă aş şti atâta croitorie. E o tehnologie anumită, sunt buzunare aplicate, costume foarte complicat de făcut, cu dedesubturi foarte tari. Acum costumele se fac din material care se lipeşte, uşor de călcat la abur. Atunci erau dintr-o pânză tare, specială şi totul era hand-made. Interesant… Nu susţin că mi-a şi ieşit. Povestesc acum cu rezerva unui artist care-şi permite s-o mai dea şi-n în bară. Nu dau lecţii de creaţie, spun ce gândesc sincer. Dar să nu se interpreteze că ar fi un fel de infatuare…

Dacă tot a venit vorba, cum vă măsuraţi reuşita sau eşecul? Când simţiti c-aţi reuşit?

După ce mă sună actorii, după jumătate de an, şi-mi mulţumesc şi se bucură că-mi joacă spectacolul. Cum s-a întâmplat cu Timişoara. Aseară m-au sunat actorii de la Timişoara, m-au salutat… Înseamnă că se simt bine în spectacol, că sunt fericiţi mulţumiţi de ce-au făcut cu Radu Nica, cu Florin Fieroiu şi cu mine. Cred că aşa… Altfel, rar îmi mai place ceva la premieră, vă mărturisesc. Am momente, la premieră, în care nu mai pot să mă uit la spectacol, pentru că mi se pare foarte prost ce-am făcut. La ultimele repetiţii generale mi-e foarte greu să stau în sală şi-mi dau seama, pentru că nu mai pot să schimb. Aşa e cu creaţia, la un moment dat e făcută, încheiată, după care stai şi finisezi. Creaţia nu e perpetuă, cum susţin unii. Adică se va dezvolta în spectacolul următor, pentru că trebuie să dai răgazul să finisezi.

Cât contează sau vă influenţează în vreun fel reacţiile publicului de specialitate, ale criticilor?

Vă mărturisesc că nu. Nu o spun cu bucurie şi nici cu infatuare. Nu, pentru că aprecierile sunt superficiale. Când o să văd o analiză cu referinţe, chiar şi cu interpretările personale, n-o să am nici o problemă. S-a mai întâmplat, mai sunt vreo două persoane, aşa, care mai scriu câte ceva…   Eu vreau să văd că plasează spectacolul din punct de vedere plastic,  pentru că noi nu lucrăm aşa, pe cer, ci ne raportăm la un curent artistic, la un fenomen plastic, la ceva. Fiecare spectacol e o temă de culoare, de proporţii. Când o să văd analizate lucrurile, şi nu aprecieri de genul „această idee a avut-o regizorul şi n-a avut-o scenograful”, „e o idee bună”, „e o idee proastă”, „excelent decorul”…

Ceea ce nu înseamnă că impresiile trebuie să fie neapărat pozitive. Ele pot fi şi negative, dar trebuie judecate strict în funcţie de o anumită structură, de un anumit spaţiu, nu pe găşti. Teatrul românesc, la ora asta, e format din găşti. Sunt regizori în jurul cărora gravitează omuleţi, ca la constelaţii, pentru că le e uşor să se ia după trei steluţe ofilite. După părerea mea, persoanele specializate în critică trebuie să fie, la rândul lor personalităţi cu puncte de vedere, independente – ştiu că sună ideal – şi să aibă, ca şi creatorii, demnitate, să-şi asume nişte afirmaţii.

La un moment dat am vrut să-mi pun la bătaie nişte spectacole, unele pe care le consider foarte proaste, altele mediocre şi câteva bune. Am făcut multe mediocre şi puţine foarte proaste sau foarte bune, să zicem. Am vrut să fac un fel de workshop în care să le discutăm, să învăţăm să analizăm un spectacol eu şi ceilalţi.

O idee foarte utilă…

Am făcut propunerea Senatului UNITER, le-a sunat foarte bine, inclusiv cronicarilor din Senat, şi poate o să găsim ceva bănuţi şi un spaţiu pentru aşa ceva.

Să revenim. A existat, de exemplu, un comentariu care susţinea că scenografia mea pentru „Toţi fiii mei” de la Naţionalul bucureştean este ca cea pe care a făcut-o Liviu Ciulei în spectacolul lui după aceeaşi piesă.  Or, nu e deloc aşa. Primul lucru pe care-l face scenograful este să citească textul. Iar la Arthur Miller nu prea poţi face metamorfoze. E un autor care te obligă. Dacă spune se întâmplă „în spatele unei case”, tu trebuie să faci o casă. Dar pădurea din Ostrovski sau alte păsărele nu poţi să faci. E drept, începi să te gândeşti la personaje, la cum erau şi la ce-ar fi putut avea, la cum putea să arate chestia. Eu am adus piscina pustie, care ar fi putut să însemne ceva. E doar un exemplu. Astfel de aprecieri „subţirele” sunt foarte uşor de demontat.

Aşadar, n-am cum să fiu influenţat, pentru că discuţiile sunt mult sub ştacheta pe care mi-am fixat-o eu. Chiar dacă nu-mi iese ceva, ştacheta e tot acolo. Cred că oamenii de teatru ar trebui să studieze istoria arhitecturii, istoria artei, istoria costumului. Sunt obligatorii, măcar la un master. Altfel, nu putem vorbi. Noi, scenografii, ne asumăm nişte zone. Eu fac istoria artei din clasa a V-a. Îmi asum filiaţii şi afinităţi în ce fac, nu pornesc de la zero, ci de la o încărcătură.

Aţi amintit de câteva spectacole. Care sunt cele mai bune scenografii pe care le-aţi semnat şi care vi se par mai puţin reuşite?

Pot să zic chiar proaste. Ce-am făcut la „Ondine”, la TNB (regizat de Horea Popescu şi produs în 1994 – n.red.), era slab. Să zicem că erau bine costumele, dar dintr-un material pe care scena-l refuza pur şi simplu.

Cât despre cele bune, aş vorbi despre acesta recent, de la Timişoara. Foarte bune cred că au fost „Alchimistul”, de la Odeon, (regizat de Anca Maria Colţeanu, în 2002 – n.red.), „Oblomov” de la Teatrul Bulandra (în regia lui Alexndru Tocilescu, în repertoriu din 2003 – n.red.), „Orfanul Zhao” (regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în 1995 – n.red.) şi, poate şi „Fraţii” (prima variantă, cea de la Braşov). Iată că sunt vreo 4-5 din 80 de spectacole. Cam „subţirel”, din păcate…

Vorbeşte modestul şi perfecţionistul din dvs.

Nu cred.

Dar cum vă alegeţi proiecte? Ce anume vă convinge?

Mă poate convinge o anumită viziune regizorală şi textul. Toată lumea vrea să facem lucruri măreţe. Acum, la Timişoara, a fost o mare provocare. Să intri aşa prin Shakespeare… Poţi să-ţi rupi gâtul extrem de uşor. Altă provocare e ce fac la Iaşi cu Alexandru Dabija. Am reluat lucrul la un Caragiale, la, „O noapte furtunoasă”, şi sunt foarte fericit. O să fie un altfel de Caragiale, mai de mahala, fără nimic idealizat. Am încercat să fac un decor mai degrabă de film. Am shimbat formula sălii în „cubul” de la Iaşi. N-am de ce să joc à l’italien. Mi-a plăcut foarte tare scena pe care am lucrat cu Silviu Purcărete. „Uriaşii munţilor”, după Pirandellr, pe care l-am făcut cu el la Iaşi a însemnat mult pentru mine. Atunci am făcut nişte descoperiri, nu unele care se văd pe scenă, ci unele despre mine însumi. Am descoperit, de exemplu, cum se poate face teatru din nimic, din reciclări. A fost un fel de „turning point” („cotitură” – n.red.). M-am întors cu o cheiţă şi mă simt bine. Am descoperit multe prin lecţiile de teatru ale lui Silviu Purcărete. Cum a fost şi cu Alexandru Dabija, care mi-a predat teatru la jumătatea anilor ’90. În anii aceia, lucrând, el de fapt preda. Dacă aveai ochi şi urechi, învăţai teatru, pe care nu-l poţi faci cu ce-ai venit de la şcoală. Eu am venit de la şcoală cu o mare dorinţă de a face teatru.

Deci, cu Silviu Purcărete, la Iaşi, am primit o lecţie de teatru profund în cinci săptămâni, la un nivel foarte aerisit. E un om foarte interesant, fie că e genial sau nu.

Acum fac Caragiale cu Dabija. S-ar putea să ne înjure unii, dar nu ne pasă. Ne pasă să facem chiar ce credem noi despre Caragiale. Am fost, am locuit în mahalaua de Bucureşti. Nu e cu rochiţele cu coade de pe vremuri. Ne-am dus în mahalaua eternă.

Este ceea ce se cheamă o contemporaneizare?

Nu, culmea! E o căutare a miezului de teatru. E ca la jazz, unde ai tema „ţărăncuţă, ţărăncuţă” din folclor. Porneşti de la ea şi faci improvizaţie, dar revii la temă.

În spectacolul nostru, am schimbat spaţiile, totul se joacă numai în curte, casa nu există, e sugerată o casă în construcţie. Premiera va fi, cel mai târziu, pe 8-9 octombrie.

Între „Opinia publică” şi pregătirea acestui spectacol, am mai făcut un one-woman show la Sibiu, „Felii”, cu Ofelia Popii, pe un text al Liei Bugnar, pe coregrafia lui Florin Fieroiu şi pe muzica lui Vlaicu Golcea. E un text necunoscut al Liei Bugnar, pe care l-a citit Ofelia, care l-a ales, la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Se pare că a fost un succes în festival. Constantin Chiriac a fost de acord să-l montăm în vară. Iniţial, refuzasem, pentru că aveam foarte mult de lucru şi am propus să lucreze unul dintre asistenţii mei, mai ales că Lia ştia exact cum vrea spaţiul. Ideea îi aparţine dramaturgului, eu doar am pus-o la proporţii, am concretizat-o. Dintr-o joacă, a ieşit un spectacol complex, cred, evident şi datorită Ofeliei, care joacă şapte personaje, de vârste şi culturi diferite, ce povestesc despre acelaşi om care a murit.  E o performanţă. Iar Florin Fieroiu a conceput un teatru-dans, cu scene fabuloase şi neaşteptate, după părerea mea. E un spectacol-monolog, cu teatru-dans şi pantomimă.  Premiera oficială va avea loc în cadrul unei ministagiuni, la începutul lunii.

Cât de obedient sau cât de independent sunteţi faţă de viziunea regizorului cu care lucraţi?

Scenograful trebuie să intre într-o cămaşă a regizorului, într-un concept (dacă regizorul îl are). În acest spaţiu trebuie să-şi dezvolte propriile idei, ceea ce nu mi se pare restrictiv. Ne acordăm şi încercăm să fim împreună tot timpul. Un spectacol e şi un şir de renunţări. Ar trebui să fie ca un jam session, dar e foarte greu. Şi suntem orgolioşi, toţi vrem să ne vedem. Aşa suntem noi, oamenii de teatru de aici, dar nu întotdeauna. Mai avem şi momente de graţie.

N-am fost obedient niciodată. Am venit mereu cu propuneri, am încercat să fiu viu, să provoc până în ultimul moment, să schimb. Acum, la Timişoara, mi-am schimbat singur nişte costume, în urma unei discuţii avute după o vizionare. A spus fiecare ce crede, eu criticându-mi costumele singur, m-am autodesfiinţat cu argumente. Cu zece zile înainte de premieră, am schimbat cam 30% din scenografie, ceea ce e mult. Unele intervenţii au fost simple, altele au necesitat croială, reconturare. Eu, ca scenograf, trebuie să mă oblig să pun în valoare actorul, nu să-l forţez să joace în funcţie de cum stă o pânză pe el.

Vă simţiţi liber în teatrul de la noi?

Pot spune că da. Oamenii au încredere în mine, inclusiv directorii de teatru şi regizorii. Am reuşit să dezvoltăm o relaţie de încredere. Mărturisesc că şi la Iaşi, şi la Timişoara a fost aşa. Nu mi-au vizionat macheta, mi-au creat condiţii în teatru… Dacă chemi artişti, trebuie să ai puţină grijă de iei, nu să le pui suzeta în gură şi să le dai baveţică şi bonă, dar să faci puţină căldură, să pui o lumină, pentru o atmosferă discretă…  Sunt gesturi simple, cum e un zâmbet. Deşi situaţia e „groasă”, dată fiind bătaia de joc la care sunt supuşi artiştii. Nu mă refer la mine, care sunt liber profesionist şi lucrez şi în publicitate. Dar bieţii actori au mintea făcută praf de bătaia de joc de acum. Ei îmi par cei mai descoperiţi şi cei mai fragili.

Eu mă simt liber şi iubit. Nu oriunde, e drept. Dacă mă duc la Bucureşti, se vor uita toţi suspect la mine şi se vor întreba „Ce-o mai fi vrând şi ăsta? Ce-o mai face?” Sau: „Aoleu! Ne cheamă la repetiţie! Nu ne putem duce la telenovelă. Ce ne facem?”. Ce să vă spun? Că au fost cazuri în  care mă rugam de actori să vină la probe? Să fim serioşi! E un tip de efort pe care nu mai sunt de acord să-l fac. Mai bine îmi iau cotiga după mine şi mă duc în oraşele unde se face teatru, ceea nu înseamnă că nu voi mai lucra în Bucureşti. În ianuarie-februarie  o să lucrez cu Horaţiu, la Teatrul Metropolis, în condiţii contractuale. Metropolis nu are angajaţi, aşa că va fi mai uşor, n-o să dureze nu ştiu cât o achiziţie. La Sibiu şi la Timişoara m-am simţit ca acasă. La Iaşi, la fel. Ne înţelegem, ne apreciem, stăm împreună, e frumos.