Posted on : 02-Sep-2010 | By : mada | In : Teatru
Începutul stagiunii 2010-2011 anunţă un sezon bogat. Anca Ioniţă, redactor la revista Time Out Bucureşti, a stat de vorbă cu doi dintre regizorii care se pregătesc să iasă la rampă cu o nouă producţie.
Alexandru Darie
“Însemnările unui necunoscut”, după F.M. Dostoievski, Teatrul Bulandra
Care este povestea acestui spectacol?
Textul a fost propunerea regretatului regizor Ion Cojar, care a făcut dramatizarea mini-romanului sau, dacă vrei maxi-nuvelei lui Dostoievski şi care începuse repetiţiile acum doi ani, dar pe care nu a mai apucat să le termine.
Este o piesă despre teroarea “binelui”: despre cum acest “bine” care ţi-e băgat cu forţa pe gură reprezintă de faptul “răul” cu care fiecare dintre noi se obişnuieşte, acel rău pe care îl considerăm că face parte din cotidian şi pe care îl acceptăm, pentru că nu avem ce face. În casa generalului apare Foma Fomici, cel care îi citeşte seara bătrânului General, un fel de bufon al familiei, familie la care se tot adaugă tot felul de oploşiţi. După moartea Generalului, acest Foma Fomici devine intelectualul casei, terorizându-i pe toţi. Generăleasa este îndrăgostită de el, iar fiul generalului, Colonelul, încearcă să scape de el. Pe scurt, după multiple încercări nereuşite de a-l da afară din casă, Foma Fomici rămâne pe vecie aici, devenind un fel de Mesia. Fostul bufon devine intelectualul găunos al familiei. În rolul lui Foma Fomici, după multe încercări, am ajuns împreună cu Ion Cojar la Virgil Ogăşanu. Restul distribuţiei o are pe Tamara Buciuceanu în rolul Generălesei, iar în cel al Colonelului, pe Mihai Constantin. Pentru că textul era foarte bun, iar un spectacol de asemenea anvergură merita să fie terminat, am preluat eu regia acestui spectacol, păstrând 90 la sută din distribuţia stabilită de Ion Cojar, adăugând echipei pe scenografa Maria Miu. Vor fi trei generaţii pe scenă, Tamara, Mihai Constantin şi băiatul lui Mihai, Matei. Spectacolul îi va fi dedicat lui Ion Cojar
Textul ţi se potriveşte. Este o revenire a ta la scriitorii ruşi…
Da, după “Trei surori” de Cehov, tot aici, la Teatrul Bulandra, şi după “Duhul pădurii” pe care l-am pus în scenă în Belgia şi pe care aş vrea, poate, să-l pun în scenă la Teatrul de Comedie, care m-a invitat. Sper să aduc la Bucureşti şi “Disputa”, a lui Marivaux, pe care am pus-o în scenă la Belgrad.
În ce direcţie vrei să duci spectacolul?
Totul este pe muchie de cuţit, textul este o tragi-comedie despre teroarea aproapelui, care în spectacol capătă o dimensiune aproape suprarealistă, într-un mediu absolut realist. De fapt acesta este motivul reîntoarcerii mele la un astfel de text. Pe de altă parte, am vrut să mă întorc la lucrul cu actorul, după experienţa cu Orfeu şi Euridice, unde am experimentat alte mijloace de expresie.
Repertoriul Teatrului Bulandra include, la ora aceasta, mulţi autori ruşi. Se pare că ei răspund unei nevoi a publicului…
Se pare că este aşa. După arhi-cunoscutul “Crimă şi pedeapsă”, acest text are toate filoanele pe care le poţi întâlni la Dostoievski: şi umorul frust, mai cazon decât cel al lui Cehov, personaje puternice, suflete bântuite… Există şi aluzii shakespearene, având ironic de a face cu Lear. Aşa cum am gândit spectacolul, “nimicul”, “inutilul” au o prezenţă mare: decorul este reprezentat de un culoar foarte lung, construit într-o perspectivă forţată, în care dau toate camerele casei, pe care spectatorul nu le vede. Vede doar trecerile personajelor; trecerea ca stare, ca senzaţie. Sunt de construit, de fapt, trei piese în acelaşi timp: cea scrisă, ceea ce nu se rosteşte şi ceea ce se simte. Spectatorul vede frânturi din viaţa acestei case. Cu asta am şi început repetiţiile: cu primele momente extra-text, caracterizările personajelor…Acest culoar este ca un fel de templu al morţii şi al vieţii, care are drept element suprarealist o icoană în capătul său. Piesa începe vara, pe căldură, se termină iarna, deşi timpul fizic este reprezentat doar de 48 de ore din viaţa acestei case.
De obicei spectacolele tale au o coloană sonoră originală. Cine scrie muzica pentru acesta?
Adrian Enescu, care va compune o piesă corală pentru patru voci umane, care se va cânta live în spectacol. Numai voci, fără niciun alt instrument…
Cine mai este în distribuţie?
Ion Besoiu, Marian Râlea, Mirela Gorea, Petrică Lupu, Gheorghe Ifrim… Cu toţi am mai lucrat, mai puţin cu Tamara Buciuceanu cu care lucrez pentru prima oară.
Alexandru Hausvater“Galaxia Svejk”, scenariu de A. Hausvater, Teatrul Ţăndărică
Ce v-a determinat să-l transformaţi pe Svejk într-un personaj de teatru?
Vreau mai întâi să subliniez că este un eveniment teatral, şi nu o piesă de teatru, despre un supravieţuitor într-o lume absolut oribilă, în care umanitatea lui se exprimă sub masca unui idiot, a unui retardat. Este singurul care nu-şi abandonează spiritualitatea. Într-o ţară în care sursele de bunătate, de înţelegere nu mai există, Svejk este necesar ca însăşi apa.
Este un personaj legendar aflat dincolo de istorie şi de delimitările geografice şi care se confruntă tot timpul cu o lume coruptă, plină de minciună, o lume violentă, brutală, războinică, pe care el nu o poate schimba decât menţinându-şi bunătatea, umanitatea, inventivitatea. Este un artist, un creator de poveşti, exact ca povestitorul din lagărele de concentrare, din lagărele staliniste. Aceste poveşti umpleau rezervorul celor condamnaţi pentru încă o zi de supravieţuire, ca în romanul lui Soljeniţîn “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”.
Dramatizarea nu are legătură cu romanul lui Jaroslav Hasek, deşi am urmărit anumite puncte ale autorului ceh. Povestea în sine este formată din episoade create prin mişcare şi animaţie cu ajutorul păpuşilor şi a unor materiale proteice care iau diferite forme.
Spectacolul este un laborator de cercetare în care, într-o lume căreia îi lipseşte forma, suntem în căutarea acesteia. Forma pe care o găsim este cea reprezentată de Svejk – a spiritualităţii, a
naivităţii, a inocenţei pe care am pierdut-o.
De aceea aţi recurs la păpuşi în acest spectacol…
Păpuşa a fost iniţial un obiect religios, prin prisma căreia oamenii credeau că pot transcende în lumea zeilor. Păpuşa are această conotaţie spirituală, iar acest spectacol nu este realizat într-un format realist.
De ce aţi numit acest proiect un eveniment?
Un eveniment este un ping-pong între public şi scenă. Teatrul implică un public docil, un public care este pasiv. Într-un eveniment publicul este partenerul scenei.
Ce vreţi cu acest spectacol de la public?
Totdeauna vreau ceva de la public. Vreau ca publicul să se oprească din a se ridica în picioare ca să aplaude, să oprească această continuitate a ipocriziei tradiţionale şi să reacţioneze la un spectacol în care vede metamorfoză, evoluţie; să se schimbe, să găsească similarităţi între ceea ce se întâmplă pe scenă şi viaţa lui. Şi ca urmare să reacţioneze. În societatea noastră, această aşteptare mesianică şi condamnarea celor de sus arată că omul de pe stradă nu a făcut nimic, nu a făcut revoluţie…
De aceea numesc acest spectacol un eveniment, în ideea în care un eveniment major schimbă omul. Generaţia mea îşi aminteşte de asasinarea lui JFK. Acest eveniment istoric a devenit un punct de reper pentru evenimente particulare de care suntem legaţi prin memorie sau prin delimitare. Publicul de teatru din România este un public bun, care are nevoie de schimbare.
Există o necesitate a schimbării, care poate veni numai de la individ. Dacă fiecare în zona lui face o schimbare, atunci fiecare şi-a creat propriul său eveniment.
De-a lungul vieţii noastre nu utilizăm nici 10 la sută din potenţialul nostru uman. Tragic. Atunci apar aceste personaje cosmice, precum Svejk, care te pun la încercare tot timpul: ia să vedem cum reacţionezi dacă eşti acuzat de trădare, dar dacă te împuşc, dar dacă te închid într-un azil de nebuni?
Dar oamenilor le este frică să se pună în astfel de situaţii…
Ca om, sarcina ta este să depăşeşti frica. Frica este amanta noastră pe viaţă. Trebuie să o depăşim continuu. Ne e frică de faptul că mâine va fi mai rău ca azi. Dar azi, nu e bine? Numai omul care riscă poate să schimbe. Lui Svejk îi e frică, dar el biruieşte această frică cu nebunia, cu creativitatea şi revolta lui, dar mai ales cu gândul că la sfârşitul fiecărui tunel este lumină.
Sunteţi un revoltat…
Un revoltat nu este împotrivă, ci pentru…Nu există artist care să nu se revolte. Cum să nu te revolţi atunci când stai în faţa unei foi goale de hârtie, a unei pânze, a unei scene goale! Revolta este însăşi definiţia artistului. Revolta nu este împotriva a ceva, ci este pentru ceva în care crezi, care poate exista utopic, imaginar, dar nu există obiectiv, şi pentru care te revolţi să îl aduci în materialitate. Aş preda în şcoală revolta, obrăznicia.
Aţi numit acest eveniment operă cosmică. Cine a creat partitura spectacolului?
Muzica este compusă de compozitorul canadian Yves Chamberland. El a creat muzica şi la spectacolul pe care l-am pus în scenă la Teatrul Evreiesc de Stat, “Păpuşarul”, de Gilles Segal. Găsesc că acest compozitor este revoluţionar în modul în care mixează diversele tipuri de muzică. Cred foarte mult în muzică, deoarece este singura artă care se găseşte în toate celelalte. Nu înţeleg teatrul fără muzică şi nici muzica fără teatru. Muzica nu este ilustraţia unei scene, a unui act; este seva care trece prin plante, este sângele care traversează arterele, este esenţa. Am numit-o operă cosmică pentru că Svejk aparţine cosmosului. Ca marile personaje ale lumii revine pe pământ cu o sarcină: aceea de a aduce lumina, iubirea. Pentru asta el îşi asumă o formă de retardat, care este, de fapt, o mască a inteligenţei – în spatele măştii clovnului se ascunde spritul, în spatele bufonului, gândirea critică asupra puterii, iar în spatele nebunului lui Shakespeare se află esenţa umanităţii. Svejk şi-a depăşit originile etnice devenind un personaj al tuturor timpurilor, al tuturor popoarelor. Este un personaj cosmic.
Pentru acest spectacol actorii trebui să-şi asume un alt tip de mijloace de expresie?
Actorul modern trebuie să fie un performer total. Îmi place cuvântul englezesc “actor” – cel care acţionează, pe scenă şi în societate, cel care materializează ideea. Este cel care schimbă schimbându-se pe sine. Ca performer el cântă, dansează, mânuieşte păpuşi, dă viaţă obiectelor inanimate şi creează imagini . Este magicianul total. Actorul prin definiţie are două funcţii: una de execuţie şi alta de creaţie. Acest lucru este foarte greu într-o ţară cu o concepţie învechită despre ce înseamnă să fii actor. Actorul trebuie să menţină, în acest spectacol, fervoarea, energia.
