DiversBucureşti

Actorul Marcel Iureş a încheiat de curând filmă­rile la primul sezon al serialului „În derivă”, prima producţie românească de acest gen a canalului HBO. Deşi în serial interpretează un psihoterapeut, Iureş nu s-ar lăsa uşor psihanalizat.

Cine e personajul dumneavoastră, Andrei Poenaru?

M.I.: E un psihoterapeut atipic. Problema lui este că şi-a pierdut credinţa. Nu mai crede în psihoterapie, nu în cea clasică, oricum, şi de aceea o ia prin bălării, după părerea femeii care l-a format şi de la care pleacă trântind uşa.  Este un caz pierdut pentru colegii lui psihologi pentru că el crede că psihoterapia a ajuns de-a dreptul pornografică, că se ocupă prea mult de latura fizică a relaţiilor interumane, pierzând din vedere esenţialul. El este de părere că psihoterapia şi-a pierdut utilitatea de când s-a transformat în comerţ, în business.

Revenind la serial, aţi filmat din aprilie până la sfârşitul lunii august, în fiecare zi, de luni până vineri, ca în uzină…

M.I.: Da. Vă miraţi că încă mai trăiesc? Şi eu. Am fugit toată viaţa de acest gen de înrobire şi uite că m-a ajuns din urmă „blestemul”.

„Dacă telespectatorii nu mă vor plăcea, producătorii pot să «angajeze» alt doctor.”

Vă mai înhămaţi vreodată la aşa ceva?

M.I.: M-e teamă că nu am încotro. Agenţii mei au semnat un contract cu HBO pentru cinci sezoane. Bine, asta nu înseamnă că se vor face în mod sigur cinci sezoane. Depinde de „chimia” dintre noi şi de cea dintre serial şi public. Dacă telespectatorii nu mă vor plăcea, producătorii pot oricând să îl „omoare” pe Poenaru şi să „angajeze” alt doctor. Sper să nu se întâmple însă asta.

Şi, în tot acest timp cât aţi filmat, aţi refuzat prompterul. Aţi învăţat sute de pagini de text pe de rost. E prompterul un cadou otrăvit pentru un actor?

M.I.: Am preferat să învăţ textul pe de rost, deşi nu am o memorie prodigioasă, spre deosebire de alţi colegi ai mei care pot memora 10 pagini în cinci minute. Să vă spun de ce am refuzat prompterul. Nu ca să fiu erou, ci, paradoxal, din comoditate. Nu accept prompterul, aşa cum în teatru nu am acceptat niciodată instituţia sufleurului. Nu pot să fiu atent în două locuri diferite.  Cum să mă concentrez să ascult cum îmi suflă un alt om textul dacă eu am de jucat? Am altă treabă! Aşa a fost şi cu prompterul. Nu aş fi putut să-mi interpretez convingător rolul dacă ar fi trebuit să tot consult din ochi prompterul.

Ai putea crede că un doctor de suflete are răspunsuri la toate întrebările. Este doctorul Poenaru un bărbat fericit?

M.I.: Nu. Dimpotrivă. După toate problemele profesionale cu care se confruntă, îl mai înşeală şi nevasta. Dar mai bine să nu vă povestesc ce se întâmplă, totuşi.

Marcel Iureş a învăţat ceva de la Andrei Poenaru?

M.I.: Nu şi nici nu mi-aş fi dorit. În primul rând că el e un personaj desprins parcă dintr-un roman. Şi în al doilea rând, nu am nimic în biografie care să se asemene cu el. Pe mine nici măcar nu m-a înşelat nevasta.

Doamne fereşte!

M.I.: De ce Doamne fereşte? Asta e ca şi cu boala. Li se întâmplă întotdeauna altora până ţi se întâmplă şi ţie. Şi atunci n-ai ce face. Trebuie să trăieşti experienţa. Nu spun că mi-aş dori aşa ceva. Oricum, acum suntem oameni maturi, nu ne mai ţinem de prostii. Sper, cel puţin.

Credeţi în utilitatea psihoterapiei?

M.I.: Nu aţi vrea să vorbim despre asta la un şpriţ? Lucrurile astea complicate, despre sufletul omenesc, nu trebuie vorbite pe trezie şi la lumina zilei.  Haideţi să revenim la această discuţie într-o seară, la o bere:-)

OK, să o luăm altfel. Este un psihoterapeut un fel de duhovnic?

M.I.: Aşa spun unii, că ar fi amândoi doctori de suflete. Dar eu cred că cei doi au de fapt joburi complet diferite.  Se spune că ambii ar trebui să fie într-un fel sanitarii societăţii, dar eu unul nu am văzut psihologi care să-şi asume şi  o responsabilitate socială. Am văzut, ce-i drept, câţiva urlând pe la televizor, fiind ei înşişi surprinşi în plină criză de isterie, dar de activitatea lor de zi cu zi nu am cunoştinţă.

Credeţi că poporul român e unul cu un psihic bolnav?

M.I.: Nu mai mult decât alte popoare. Sigur că, trăind într-o lume bazată pe bani, profit şi afacere, putem vorbi de o  boală planetară.  Dar nu trebuie să ai cunoştinţe de psihologie sau de medicină ca să pui acest diagnostic.

Cui aţi alege să-i vorbiţi despre ce se petrece în sufletul dvs.: unui psihoterapeut sau unui duhovnic?

M.I.: Nici unuia. Nu am fost şi cred că nu mă voi duce niciodată nici la psiholog, nici la popă.

De ce?

M.I.: Pentru că eu cred că omul are în el suficientă putere să se „dreagă” singur.

„În căsuţa de la ţară mă tămăduiesc adesea de «binefacerile» civilizaţiei.”

Chiar credeţi că omul îşi poate vindeca singur sufletul?

M.I.: Da. Uite, să vă dau un exemplu din natură. Ştiţi cum arată ciulinii aceia din deşert? Sunt maronii şi acoperiţi cu ghimpi. Am şi eu unul acasă. Cu planta asta se petrece o minune. Dacă o pui într-un vas cu apă, în doar câteva zeci de minute înfloreşte. Dacă o observi bine, vezi cum îi crapă învelişul ăla urât şi cum, de sub ghimpii aceia, răsare o floare minunată. Nu-i trebuie decât câteva picături de apă vie ca să revină la viaţă. După ce o iei din apă, moare din nou. Dar de murit, moare mai greu. La viaţă renunţă mai greu. Şi redevine apoi acel scaiete capabil să aştepte încă o sută de ani să vină următoarea ploaie care va uda deşertul. Dacă Dumnezeu a dat atâta putere de regenerare unui amărât de scaiete, cu cât mai multă forţă i-a dat omului! Din păcate, la noi nu funcţionează acest tip de reînviere decât la nivel psihic, nu şi fizic.

Sunteţi mare iubitor de natură?

M.I.: Da. Am o căsuţă undeva la ţară. Acolo mă tămăduiesc adesea de „binefacerile” civilizaţiei. Şi sunt hotărât să reîmpăduresc un munte, un deal, ceva. Cu cât băieţii ăştia, Vereştoii ăştia, despăduresc mai mult, cu atât sunt eu mai decis să plantez copaci în loc. Viaţa omului reprezintă cam două zile din viaţa copacilor. Ştiţi că pe lumea asta există stejari care au 2.700 de ani, că pe planeta Pământ există pini de 1.900 de ani? Ei bine, în urma unor incendii devastatoare, dintr-o pădure de pini nu au mai rămas decât nişte conuri carbonizate, atât de tari că cercetătorii nu le-au putut distruge nici cu tractorul. La prima ploaie însă, din conurile astea au ieşit nişte seminţe minuscule, iar în doi ani, pe locul vechii păduri, crescuse alta, tânără…

Iubiţi copacii, ca doctorul Cehov…

M.I.: Dumnezeu a creat per­fecţiunea într-un copac. Cu ce drept distrugem noi ceea ce a creat El?